Cuvant inainte – Acest articol este partea a II-a din seria dedicata sensibilizarii fata de problematica educatiei in Romania; vrem sa credem ca abordarea noastra depaseste tematica sportului, lucru pe care specialistii care au lucrat la legislatie au omis sa-l faca, “adica”: sa elaboreze o strategie de dezvoltare sociala si economica integrata (cultura, educatie, sanatate, fiscalitate, coeziune, etc.) abia dupa care sa modifice legea astfel incat sa serveasca de suport de implementare a acestei strategii. Daca “sarada” vi se pare pur teoretica, cel putin o consultare cu cei de la ministerele educatiei, muncii, sanatatii si dezvoltarii durabile si tot ar fi fost bine. Consultarea stricta a celor din federatiile sportive sau a celor implicati in sport este insuficienta in opinia noastra, dar este un subiect separat in campania noastra.
In articolul precedent – Partea a I-a: Campanie pentru promovarea/ resuscitarea miscarii sportive in Romania (1) – Cadru, context si prezentare – mai mult o introducere in tematica acestei serii, am incercat sa precizam cadrul dezbaterii, contextul social prezent si sa explicam rolul si importanta educatiei prin miscare din diverse perspective ale cerintelor dezvoltarii sociale.
In articolul precedent incercam sa subliniem/sustinem cateva idei de baza: educatia prin miscare este o necesitate vitala (o afirmam fara ezitare), iar sportul este poate cel mai “puternic” si sigur vector de comunicare si o parghie (instrument) importanta de dezvoltare sociala la nivel individual dar mai ales la nivel comunitar si national.
Ideea principala pe care incercam sa o vehiculam si sa o sustinem (veche de cand lumea – nu ne apartine) propune educatia ca cel mai puternic instrument de inducere a schimbarilor sociale, cu conditia alegerii optiunilor fezabile si fiabile. Viziunea noastra recomanda educatia prin miscare ca fiind cea mai sigura cale pentru promovarea si intarirea valorilor unei societati moderne “SANATOASE” – promovarea excelentei (meritocratia) cu conditia respectarii normelor de etica, echitate si a egalitatii de sanse, responsabilitate civica si grija fata de mediu.
_______________________________
Despre relatia sport si educatie in Romania – Pentru a “cuprinde” subiectul in totalitatea sa, ar fi destul sa-l citam pe Mircea Lucescu, care defineste si limpezeste aceasta falsa problematica – sport sau educatie – intr-un mod absolut genial prin simplitatea si adevarul expresiei: “Nu exista sport si/sau educatie ; sportul este educatie”. Un dascal de-al meu spunea altfel: “in expresia educatie fizica exista cuvantul educatie si asta spune tot”.
Pana nu demult eram practic convins ca nimeni nu ar fi avut nevoie de un desen ca sa inteleaga miza dezbaterii, cel putin pe un plan teoretic… Dar prin prisma reactiilor de opinie aparute mai peste tot – retele de socializare, bloguri, petitii cel mai adesea pe caile “virale” - dupa publicarea intentiei de a introduce 4 ore de sport in programa scolara, ne obliga sa revenim asupra acestei “certitudini”.
Desi exista inca exemple de institutii in care s-au pastrat bunele practici in materie de educatia fizica si sport scolar, situatia din invatamant ramane una care denota exact acelasi nivel de interes social ca si in toate celelalte domenii (si problematici) importante, am adauga vitale pentru societatea civila, progresul social si calitatea vietii in Romania – INDIFERENTA…Mai mult decat atat, in cazul educatiei fizice si a sportului se poate afirma ca situatia sta si mai grav; am trecut de deja de faza de indiferenta si s-a intrat de mult in cea de distrugere sau chiar de autodistrugere. Sectorul a fost in mod vadit complet delasat, trecut ultimul pe lista de prioritati ba chiar sacrificat in unele cazuri . In acest articol vom face referinta strict la conditia activitatilor fizice si sportive in cadrul institutiei scolare.
Ne intrebam in virtutea carui rationament si amendament ajung “specialistii”, politicienii, “educatorii” si toti cei carora li se da posibilitatea sa gandeasca si sa impuna faptul ca este mai important un drum decat un animal, un copac, un rau, un profesor sau un copil. De cand caramida, creditul bancar sau in ultima instanta chiar statul (facute initial pentru a servi natiunii), au devenit mai importante decat omul!?… Dar mai ales cum de cetatenii nostri au devenit sclavii unor principii si norme absurde, daca nu chiar ferventi aparatori ai ideilor de genul celor denuntate?!
Prin extrapolare in cadrul sistemului educational, de cand am ajuns noi la concluzia ca “un rezolvator” de ecuatii complexe merita mai multa atentie, efort si resurse decat un copil educat cu cei 7 ani de acasa si cei 8 de la scoala… Sau pardon, de cand invatarea unei teoreme este prioritara dezvoltarii armonioase si sanatatii fizice a individului, invatarii normelor sociale si bunei cuviinte, responsabilitatii, solidaritatii, compasiunii, respectului. In numele caror criterii un “specialist” are dreptul la demnitate si merita mai multe sanse sociale decat cei care au preocupari mai putin savante!? Sper ca in mintea celor carora le adresam aceasta intrebare (pur retorica) nu va incolti ideea raspunsului - “in numele excelentei” (de orice tip ar fi ea) – pentru ca suntem “pregatiti” de orice, iar raspunsul nostru nu va fi pe placul multora.
“Excelenta” trebuie sa apara ca rezultat firesc (aproape statistic) al unui fenomen de masa si nu ca consecinta a unui efort obsesional, specific si directionat in acest sens. Credem ca este de preferat sa avem un sistem educational care sa produca o masa majoritara de viitori cetateni educati, cultivati, echilibrati, decat un invatamant care produce 10 “Einsteni” la 100 de analfabeti, ignoranti, dezechilibrati, etc. Este exact ca si in cazul performantei in sport: prefer sa traiesc intr-o tara cu instalatii sportive si parcuri pline de copii, adolescenti, tineri, adulti si pensionari care fac miscare si care plesnesc de sanatate si optimism, dar fara campioni olimpici, decat intr-o tara de mancatori de seminte, cu burtile umplute cu bere, cunoscatori absoluti si fani ai sportului in fata ecranului si 3 “campioni eroi nationali” crescuti in eprubeta, care uimesc lumea pana cand cad din picioare de epuizare, istoviti de propria reputatie de se satura pana si televizorul de ei. Fiecare generatie ar trebui sa dea campioni. Stim ca se poate; Octavian Belu si Mariana Bitan au dovedit ca reusitele pe plan international tin mai mult de competenta antrenorilor decat de descoperirea unor talente rare. Sa nu se inteleaga gresit; nu avem nimic cu campionii olimpici. Ei sunt eroii nostri, dar varfurile fiecarei generatii ar trebui sa fie o emanatie a unei mase importane de practicanti si nu un fenomen fortat.
Noi tocilarii iubim sportul si avem nevoie de el 
… Dar chiar si asa, pretextul unui invatamant performant nu poate justifica sabotarea activitatilor de educatie fizica; cine le da dreptul unora sa presupuna sau chiar sa impuna opinia ca “tocilarii” nu vor joc, miscare sau sport?.. Click aici pentru continuarea articolului